CANDRÍU adj. (Munt.) „beat; țicnit – ivre; fou” 1872, var. caníu „zăpăcit”.

Et. nes., probabil țig. kangeri „biserică”, cf. sensul argotic de „cârciumă” al lui biserică Al. Graur, BL 5, 1937, 223. // Cf. țig. kand „ureche” DEX.