CER1 s.n. [ar., mr. țer1, ir. cer1] „spațiul cosmic văzut de pe Pământ – ciel”, în sintagma ~ gurii „palat – palais (de la bouche)” c.1500, var. (înv.) cériu2.

Lat. caelum, panrom. REW 1466.

Fam.: cerésc adj. „privitor la bolta cerului; dumnezeiesc, divin; (fig.) fermecător, minunat” 1563-1583 (cu sensul figurat, după fr. céleste Stanciu-Istrate, Calcul, 170); ceréște adv. „ca în cer; în mod divin” 1880 ← cer1 sau ← ceresc; supcériu s.n. (înv., rar) „ceea ce se află sub cer” ← supt + ceriu, după slavon podŭnebesije.

Cf. celést, celostát.