CÚCĂ1 [ar. top. Cucurl´i, nume de munte] s.f. (Olt., Ban., Trans.) „vârf izolat, loc ridicat, colină – sommet isolé, colline” 1887 (H. IX 3), var. (N Trans.) cuc5 s.n.

Et. nes., posibil:

(i) el. de substrat înrudit cu ciucă1, raportabil eventual la lit. kaukaras „deal, înălțime”, kaukas „umflătură, abces” (dintr-o bază indo-europeană cu sensul „a se arcui, a se îndoi”, presupusă a sta la baza termenului „înalt” în germanică, got. hauhs etc., cf. WP I 371, Fraenkel, LEW 230) º (înrudirea cu ciucă1 e susținută de N. Lahovary, Vox Romanica 14, 1955, 323, care le consideră preindoeuropene, și de CDER 2625, care atribuie termenului balcanic o origine expresivă);

(ii) element latin (neatestat) înrudit eventual cu cuculla, cucullus „glugă”, cf. top. it. (Monte) Cucco (PEW 424, care compară it. cucco „vârf de formă conico-rotunjită”, probabil cu referire la top.; REW 2359: der. regresiv s.v. cucullus; CADE: lat. *cucca), cf. forma *cucullium, păstrată în rom. cucui, care are și sensul „vârf de deal” (SDLR: aceeași rădăcină ca în cucui < lat. *cucullium sau cuculliō). S-a propus și o bază preindoeuropeană *kūkk-, întâlnită în toponimia din Peninsula Iberică, Franța, Italia, Sardinia (A. Dauzat, Revue des langues romanes, 66, 1929-1932, 66-80, S. Pop, Recueil posthume de linguistique et dialectologie, Roma, 1966, 580, D. Loșonți, LR 28, 1979, 1, 53)

// Posibil der. regresiv de la cucui CDER 2625; cf. cucă3 „căciulă țuguiată turcească” V. Bogrea, DR 3, 1923-1924, 460 (neverosimil deoarece cuvântul e răspândit în N Trans.); posibil întrebuințare figurată a lui cucă5 „femela cucului”, cu referire la un deal izolat, pe baza faptului că pasărea trăiește singură DA; et. nec. DEX.

Cf. ciúcă1, cucúlă1, cuculéu, cuculínă.