CUC1 [ar., mr., ir.] s.m. „pasăre migratoare cu pene cenușii, cu coada lungă, care își depune ouăle în cuiburi străine și care este cunoscută prin sunetele caracteristice – coucou” 1203 (antrop., apud Drăganu, Rom. 293).

Derivat de la onomatopeea cucu, care imită sunetul păsării, probabil de dată latină, cf. lat. cucūlus „cuc”, cucūlāre „a face cucu”; în unele limbi romanice întâlnim un derivat de același tip: v.it. cucco, sd. kukku, friul. kuk, ptg. cuco; pentru alte derivate, cf. it. cucù, fr. coucou, sp. cuquillo. Forma lat. este păstrată în it. cuculo, occ. cogul. O formă lat. cuc(c)us, dată ca etimon de PEW 422, CDDE 418, DA, SDLR și DEX, nu este certă (a fost reconstituită de unii editori la Plaut, Persa, 173 și Isidor, Etym. XII, 7, 67).

Fam.: cucá vb. (Trans., Ban., Mar., Buc.) „a face cucu” 1898 (Hodoș, C. băn. 93) ← cucu; cúcă5 s.f. „femela cucului” 1883 (Marian, Orn. I 42); cúcu interj. care imită cântecul cucului 1784 (Oțelea, A. F. 207), onomatopee probabil de dată latină (v. supra); cucuí2 vb. „(despre cuc) a cânta; (Dâmbovița, despre gaiță) a scoate sunete specifice” 1847 (Pann, P. V. III 29) ← cucu; cuculeán s.m. (dim.) 1900 (Mat. folk. 1263); cuculeásă s.f. „femela cucului” 1883 (Marian, Orn. I 43); cuculéte s.m. (dim.) 1901 (Zanne, Prov. IX 608); cuculéț s.m. (dim.) 1866 (Alecsandri, O. III, 272); cuculíță s.f. „femela cucului” 1883 (Marian, Orn. I 42); cuculúț s.m. (dim.) 1925 (T. Papahagi, M.); cucușél s.m. (dim.) 1883 (Marian, Orn. I 43); cucușór s.m. (dim.) 1892 (Sevastos, Pov. 82), var. cucșór; cucúț s.m. (dim.) 1885 (Jarník – Bârseanu, D. 400, 422); răscucăí vb. „a descânta vitele sau oile care fată când cântă cucul, pentru a nu-și pierde laptele” 1883 (Marian, Orn. I 48), var. răscucuí.