DAR1 conj. coordonatoare sau conector transfrastic care marchează o opoziție față de propoziția, ideea anterioară, sau trecerea la o idee nouă; (accentuat, mai ales în interogative retorice) conj. coordonatoare sau conector transfrastic care introduce concluzia unui raționament bazat pe gradație („cu atât mai mult”); (azi rar) adv. concluziv („așadar”); (Mold., Trans., în răspunsuri) adv. de întărire („desigur”); (înv., Munt., Mold.) adverb de afirmație („da”); (înv., echivalent cu doară) adv. interogativ („oare”) – „mais; à plus forte raison; donc; (Mold., Trans.) bien sûr; (vieilli, Mold., Munt.) oui”, (vieilli) adv. interrogatif („est-ce que”) c.1500 (var. dáră, cu sensul „oare”, Psalt. Hur. 129, 163; în propoziții afirmative, 1567-1568, Coresi, T. Ev. – Mol. 73r cu sens adversativ și 76v cu sens concluziv), var. da3, (înv., rar) deáră.

Et. nes., posibil:

(i) ← doară, adverb modal și interogativ, cu pierderea mai timpurie a sensului modal, ceea ce este sugerat de faptul că în cele mai vechi texte dară este folosit predominant în propoziții interogative Al. Graur, BL III, 1935, 45 (posibil) (CDER 2779 sugerează și el identitatea celor două cuvinte, însă pleacă de la forma dară);

(ii) ← de1 + ară/iară (CDER 2779), în ipoteza că ară/iară provine din lat. eā horā „atunci”, ceea ce ar explica sensul concluziv, mai răspândit în limba veche („de atunci” > „deci”);

(iii) lat. dē + uērō „într-adevăr; însă” (ablativul adj. uērus „adevărat”) > deară (cu -o > -ă la fel ca în că, după, lângă < quod, de post, longo) Crețu, în Mardarie, L. 315, TDRG1 (căderea lui -u- se poate explica prin sudarea timpurie a sintagmei; TDRG1 compară căderea lui v- în forme provenite din a vrea precum m’oi, m’ei, dar acestea sunt forme mai recente). Însă var. deară, care ar susține etimologiile (ii) și (iii), este atestată abia în sec. XIX.

Folosirea ca adverb afirmativ („da”) este explicabilă prin interpretarea împrumutului slav da1 ca varianta (scurtată) da3 a lui dar (TDRG, CDER), atestările acestui uz coincizând cu perioada în care începe să fie folosit adverbul afirmativ da1 (cea mai veche atestare cu dar „da” este 1794, Critil, următoarele sunt din sec. XIX).

// Lat. dē eā rē „din acest lucru, din asta” S. Pușcariu, ZRPh XXXVII, 112 (posibil), REW 2513 (posibil), problematic din punct de vedere formal; ← da1 (considerat același cu var. da3) < sl. da + ar(ă) (= iar(ă)) DA (inadmisibil deoarece da1 și da3 apar mult mai târziu decât dară); v.sl. da CDED II, 89 (tratat împreună cu da1); scr. dar „dar; cel puțin” SDLR (problematic deoarece scr. dar (< da + že) este o formă folosită în vestul Croației, în dialectul čakavian, cf. Skok, ERHSJ I, 369, care totuși consideră că scr. dar stă la baza cuvântului rom.).

Forma primară este dară; căderea lui -ă s-a produs după 1700 (apocopă care a afectat în mod uniform conjuncțiile și adverbele în -ă: dară, doară, iară; macară / măcară). Var. da3 este târzie și probabil favorizată de folosirea lui dar(ă) ca adverb de afirmație / întărire, care a antrenat confuzia cu da1 (reducerea pur fonetică a lui dar la da nu este susținută de ceea ce s-a întâmplat cu celelalte cuvinte din serie, a căror evoluție s-a oprit la stadiul -r).

Fam.: dácă2 conj. (Mold., Trans., folosit emfatic) „dar, chiar; (în expr. ~ doar) că doar” 1875 (Alecsandri, O. V, 695) ← da3 (= dar1) + că folosit exclamativ DA; dárămite conj. sau conector transfrastic „cu atât mai mult” 1835 (Gorjan, H. II, 99), var. dármite, (Agreș) dámite, (Vâlcea) dárcumite ← dară (= dar1) + secvența -mite din pasămite (< cliticele mi + te); dădăcúm conj. sau conector transfrastic (Argeș) „cu atât mai mult; darămite” 1913-1943 (Udrescu, Gl.) ← dar1 + dă1 (= de1) + cum.