DEZMETICÍ1 vb. (mai ales refl.) „a face să-și revină sau a-și reveni dintr-o stare de confuzie, din amețeală, din beție, din leșin, a (se) trezi la realitate; (fig.) a se lămuri, a-și da bine seama de ceva – (faire) revenir à soi, (faire) reprendre ses esprit, se ressaisir; s’édifier, bien comprendre” 1682 (Dosoftei, V. S. sept. 29r), var. desmeticí, (înv., pop.) dezmetecí, dizmetecí.

Et. nes., posibil lat. *dismatticīre < *dismatticāre (cf. rătăci < *errāticāre) < *matticāre (cf. valencian matigar „a obosi”) < mattus „beat” S. Pușcariu, DR 3, 675-677, DLRM, DEX1, DEX2 (1998) sau ← dezmetici2 (← dezmetic = bezmetic), prin confuzie paronimică cu dezmeți „a (se) trezi din amețeală” (confuzie posibilă la persoane care nu cunoșteau var. dezmetic a lui bezmetic) TDRG, CADE, DLR, DEX2 (2009) // Același cu dezmetici2 ← dezmetic (= bezmetic), cu resemantizare („a se limpezi la minte” în loc de „a se zăpăci”) prin opoziție față de bezmetici „a se zăpăci” Mărgărit, NCES 269 (inadmisibil deoarece dez- și bez- nu intră în perechi antonimice); posibil ← *dezmântici (< lat. *deexmenticāre < mens „minte”, cf. it. dimenticare), cu un sens inițial „a zăpăci, a năuci” (cf. dezmetic = bezmetic), cu inversare ulterioară a sensului prin opoziție cu bezmetici CDER 817.

Fam.: dezmeticiúne s.f. (înv., rar) „dezmeticire” 1688 (Biblia, 146), var. dezmeteciúne.

Cf. amețí.