DIBUÍ vb. „a căuta cu nesiguranță, pipăind pe întuneric sau în necunoscut; a descoperi, a afla – tâtonner, chercher en hésitant; découvrir en palpant, dénicher” 1620 (Moxa, C. 434), var. (Olt.) adibí, (Olt., Munt.) adibuí, (S-E Trans.) dibăí, (Argeș) diboí.
Împrumut de la baza v.sl. *dybati/děbnǫti „a se furișa, a merge în vârful degetelor”, cf. rus dial. dybati „a merge în vârful picioarelor”, ucr. dybaty „a merge tărăgănat, greoi”, pol. dybać „a se strecura, a se uita pe furiș”, bg. debja, debna „a pândi; a se apropia pe furiș” P. Skok, „Revue des Études Slaves”, III, 1923, 67, I.-A. Candrea, GS VI, 323, SDLR // Posibil înrudit cu găbji, găbui TDRG; var. a lui găbui CDER 3553 (improbabil din motive semantice); cf. găbui DLR; et. nec. DEX.
Fam.: dibuiálă s.f. „căutare nesigură, tatonare” 1893 (Conv. lit. 54); dibuitór, -toáre adj., s.m., s.f. (înv.) „(persoană) care caută, cercetează” 1862 (Pontbriant, D.); dibuitúră s.f. (înv., rar, abstr.) 1871 (LM).