DRAC [ar. darác, drac; mr. drac; ir. dråc] s.m. „ființă supranaturală considerată întruchipare a spiritului rău; (fig.) persoană foarte rea, nemiloasă, (fam.) nebunatic, zvăpăiat, vioi – diable, démon”, (la pl., mai ales în expr. a-l apuca dracii, a avea draci, cu draci, plin de draci etc.) „nervi, furie – colère”, (în loc. adj. și adv. al ~ului (de)) „foarte mult, grozav (de) – terrible, terriblement, extrêmement, du diable”, (în loc. ca dracu’) „foarte prost, rău – très mal, horrible(ment)”, (în loc. adv. în draci) „foarte mult – beaucoup, trop”, (în expr. la dracu’, la mama dracului, la dracu’n praznic) „într-un loc foarte îndepărtat – au diable vauvert” c.1500 (Psalt. Hur. 5v).

Lat. dracō, -ōnem „balaur, șarpe mare” (< gr. δράκων, probabil derivat de la rădăcina lui δέρκεσθαι „a privi”, cu referire la privirea hipnotizantă a șarpelui), cf. it., ret., fr., occ., cat., sp., ptg. REW 2759, cu sensul „drac”, explicabil prin reprezentarea creștină a diavolului sub formă de șarpe, întâlnit și în unele graiuri occ. și fr., cf. FEW I, 150, și în împrumutul alb. dreq. Forma de nominativ a fost păstrată și în occ., cat. drac, it. dial. din Bergamo drag, fr. dial. din Franche-Comté drack și împrumutată în alb.

Fam.: mr. ăndrăcusíri vb. „a drăcui” 1968 (Paia – Minda, DM); drácă2 s.f. (înv., rar) „diavol de sex feminin” 1801-1820 (Budai-Deleanu, O. 480); drávol s.m. (Olt.) „drac” 1944 (Tomescu, Gl.) ← drac + diavol; drăcăluí vb. (Mold., rar) „a drăcui1” 1893 (Șez. II, 226); drăcăráie s.f. (N-V Munt.) „mulțime de draci; lucru ciudat, de neînțeles, ciudățenie; (mai ales la pl.) lucru lipsit de importanță, fleac” 1914-1943 (Udrescu, Gl.); drăcăríe s.f. (pop.) „poznă, năzbâtie; lucru ciudat, neobișnuit, de neînțeles; afacere încâlcită, necurată; vrăjitorie; (rar) mulțime de draci; (Argeș, mai ales la pl.) lucru lipsit de importanță, fleac” 1876 (Creangă, „Povestea porcului”, în O. I, 52); drăcăríme s.f. (Mold., rar, col.) 1911 (I. Cr. IV, 165); drắcea s.m. invar. (N-E Munt., fam.) „copil neastâmpărat” 1875 (antrop., Mon. of. nr. 9; ca apelativ, 1914-1943, Udrescu, Gl.); drăceán s.m. (în expr. al drăceanului, doar la Camilar) „drac” 1949-1950 (Camilar, N. I, 326); drăcél s.m. (rar, dim.) 1862 (Pontbriant, D.); drăcésc [ar. drățéscu] adj. „de drac; ca al unui drac, demonic; plin de răutate, malefic” 1559-1560 (Cod. Bratul 162); drăcéște adv. „ca dracii; cu răutate ca de drac” 1825 (LB) ← drac sau drăcesc; drăcí vb. „(refl., înv.) a fi posedat sau chinuit de draci, a suferi de epilepsie, (în expr. drăcirea pântecelui, Paraclis 252, redând păcatul numit în gr. γαστριμαργία) a fi nestăpânit, cuprins de nebunie; (Buc.) a drăcui” 1559-1560 (Cod. Bratul 242); drăcíe s.f. „faptă rea (ca de drac); (pop.) vrăjitorie, farmec; lucru ciudat, de neînțeles; poznă, năzbâtie; (peior.) lucru lipsit de importanță, faptă neînsemnată” 1581 (Coresi, Ev. 371); drăcíme s.f. (rar, col.) 1876 (Creangă, O. I, 38); drăcít adj. (pop.) „dat dracului, grozav, năzdrăvan” 1900 (Mat. folk. I, 345) ← drăci; drăcíță [mr. drăchíță] s.f. (rar) „drăcoaică” 1893 (Marian, Sa. 12); drăciúță s.f. (N-V Munt.) „lucru mic, nostim” 1914-1943 (Udrescu, Gl.) ← drăcie; mr. drăclǫ́c s.n. „drăcie, drăcovenie” 1924 (GS I, 276); drăcoáică s.f. „ființă supranaturală feminină considerată întruchipare a spiritului rău; (fig.) femeie sau fată rea, plină de păcate, crudă; (fam.) fată sau femeie poznașă, șireată, care se ține de șotii” 1691-1697 (T. Corbea, D., s.v. Megaera); drăcoáie [ar. drăcoáńe] s.f. „(rar) drăcoaică; (Sebeș) oaie neastâmpărată” 1817 (CPLR II, 334); drăcói s.m. (augm., rar) 1897 (Șez. IV, 201); drăcós [ar.] adj. „care are un comportament agitat, plin de nervi, afurisit, rău; neastâmpărat, poznaș; (rar) de drac, demonic; (rar) foarte neplăcut, al dracului; (Cluj) cicălitor” 1850 (Alecsandri, O. V, 181); drăcovénie s.f. „faptă rea, vicleană; poznă, năzbâtie, năzdrăvănie; lucru ciudat, neobișnuit, de neînțeles; lucru lipsit de importanță, faptă neînsemnată” 1872 (Baronzi, L. 107), var. (rar) drăcăvénie ← drac, probabil după parascovenie (CADE, SDLR); drăcoví vb. (rar) „a drăcui” 1967 (SMFC IV, 212); mr. drăcșíc s.m. (dim.) 1968 (Paia – Minda, DM); drăcúci s.m. (N-V Munt., dim.) 1914-1943 (Udrescu, Gl.); drăcuí1 vb. „a (se) înjura, a blestema, pomenind de dracul; (Olt., Munt.) a se jura, pomenind de dracul” 1592-1604 (Fl. d. 491r); drăcuiálă s.f. (abstr.) 1909 (Neamul românesc, nr. 69, 1107) ← drăcui; drăculéte s.m. (Arad, dim.) 1930-1937 (ALR I ms. 616/56); drăculéț s.m. (dim.) „copil neastâmpărat, zglobiu; (Munt., de obicei art.) numele unui dans popular în care perechile se prind de mijloc, executând o legănată urmată de o învârtită” 1800-1812 (Budai-Deleanu, O. I, 298); drăculíță s.f. (rar, dim.) 1862 (Pontbriant, D.); ar. drăculsíre vb. „a drăcui” 1966 (DDA s.v. drăcuséscu) ← forma art. draclu, a draclui; mr. drăcureáști adv. „drăcește” 1968 (Paia – Minda, DM) ← drăcuresc; ar., mr. drăcurésc adj. „diabolic” 1906 (Dalametra); ar. drăcuríe [mr. drăcuríiă, drăcuríl´ă] s.f. „drăcie” 1905 (Papahagi, B. 586), var. drăcuríl´e; ar. drăcurós adj. „drăcos” 1905 (Papahagi, B. 358); ar. drăcusíre [mr. drăcusíri „a drăcui; (refl.) a se duce dracului”] vb. refl. „a se îndrăci” 1901 (Bațaria, P. 37), var. drăcsíre; drăcúș [ar.] s.m. (înv., rar, dim.), (ornit.) „pitulice (Troglodytes troglodytes); gârliță (Anser albifrons)” 1865 (Codru-Drăgușanu, P. T. 283); drăcușél s.m. (ornit., Olt.) „pitulice (Troglodytes troglodytes)” 1961 (ALR SN III h. 699/872) ← drăcuș; drăcușí vb. (hapax, Cod. Bratul 130, forma drăcușești-ți) „a fi nebun” 1559-1560 ← drăcuș; drăcușór s.m. (dim.) „drac mic; copil neastâmpărat, zglobiu, plin de viață; (ornit.) pitulice (Troglodytes troglodytes); (Dâmbovița) o insectă (nedefinită)” 1844 (Negruzzi, O. I, 58); drăcuștéț s.m. (Mold.) „copil neastâmpărat, zglobiu, plin de viață” 1900 (Mat. folk. I, 452); drăcúț [mr.] s.m. (înv., rar, dim.) c.1650 (Anon. Car.); ir. drâculę́i vb. „a drăcui” 1909 (I. Popovici, Istr.); îndrăceálă s.f. (abstr., rar) 1857 (Polizu, V.) ← îndrăci; îndrăcí vb. „a (se) înfuria, a (se) înrăi; (înv., refl.) a fi posedat sau chinuit de draci, a înnebuni, a suferi de epilepsie sau de somnambulism; (tranz., rar, despre draci) a chinui pe om” 1581 (Coresi, Ev. 556, 557); îndrăcitúră s.f. (rar) „lucru nemaipomenit, drăcovenie; om foarte rău” 1837 (Hrisoverghi, A. 59) ← îndrăci.

Dublete etim.: dragón1, drakkár. Cf. dracónic1,2, dracónie, dráiba, drămuí2, drắntul.