BUTÚC s.m. „bucată dintr-un trunchi de arbore tăiat; trunchi pe care se taie lemnele; bucată de lemn cu o gaură în care se prindeau picioarele, mâinile sau gâtul unui condamnat; partea de jos, mai groasă, a tulpinii viței-de-vie; partea din mijlocul roții în care intră un capăt al spițelor și prin care trece osia, (p. ext.) partea centrală a unui corp rotativ (la elice, volan, ușă etc.); ceafa jugului – tronçon, bille, bûche, billot; cangue; cep de vigne; moyeu; partie supérieure du joug” 1601 (antrop., D. Bogdan, Gl.), var. (rar) butúcă s.f., butúg.

Et. nes., probabil derivat dim. în -uc de la o veche bază but- prezentă și în butură și eventual și în bucium2 (cunoscut și în ar., mr.), bază care poate fi: (i) de substrat, Tagliavini, „Studi Rumeni”, II, 1928, 236, Russu, Etnogeneza, 280–281 (care propune o formă cu sufixul -t(o)- de la i.e. *bheu/bhu „a crește” cu un sens „tulpină”, cf. gr. φυτόν „plantă, vlăstar”), A. Ionescu, LR 33, 1984/6, 476-477 (care propune i.-e. *bhut-/bhud- „a lovi, a împinge”, cf. v.nord. butr, norv. butt „buturugă”, v.sl. bŭtŭ „măciucă, băț” etc.) sau (ii) împr. vechi germanic, cf. v.nord. butr, norv. butt „buștean, buturugă; bont”, m.engl. butt „capăt îngroșat al unui obiect”, germ. de jos butt „capăt bont al unui obiect” (raportabile la baza germ. baut- „a lovi”), cf. C. Diculescu, ZRPh 41, 422 și 49, 413-414 (care presupune că și sufixul este germanic, cf. v.engl. buttuc „capăt”, identificând etimonul cu un gepid *buttuk, ipoteză acceptată de SDLR și SDEM), Boerescu, El. substr. 145; baza germanică *butt- a fost propusă și pentru familia reprezentată de fr. bot „bont”, cf. FEW XV/2, 45, dar vocalismul prezintă probleme, cf. REW 1239a, TLF; o bază veche sugerează și DA, dar fără a se pronunța asupra originii („tulpina obscură but- pare a fi veche; ea se regăsește și în butură, buturug, poate și în bucium2”) // Dintr-un dim. în -uc al lat. *bottum „bont, fără vârf; bot, obiect rotund”, care a dat și bot1, butură etc. LM Gl., CDER 1238 (dar punerea împreună a sensurilor „bont, fără vârf” și „umflătură, obiect umflat” este dificil de admis); posibil derivat dim. din *but < v.sl. bŭtŭ „bucată de lemn, sceptru, măciucă”, cu -u- < -ŭ- ca în sută Skok, ZRPh L, 1930, nr. 3, 268 (problematic din motive semantice; în plus, bŭtŭ a fost împr. în forma bâtă); posibil cuman butak „ramură” (< buta „buturugă”) ȘIO II/1, 65, Densusianu, HLR I, 381–382; de la baza sl. *bot- „ciuntit” reflectată în bg. botur „buștean” (împr. în rom. butură) O. Densusianu, GS 1, 1923–1924, 348; posibil de la o bază sl. *but- întâlnită și în buștean, buture, buturugă TDRG1; cu sensul „butuc al roții”, probabil < lat. *imbūtum „pâlnie” (REW 4286) G. Giuglea, I. Stan, CL 5, 1960/1-2, 62; bg. dial. butuk „butuc proaspăt tăiat”, cf. rus. butet´ „a se îngrășa” Rohr, KREW (însă bg. butuk, absent din sursele lexicografice disponibile, provine probabil din rom.); ← but2 „coapsă” (< tc.) CDED II, 552; et. nec. DEX.

Fam.: butắu s.n. (Apuseni) „butuc, pociumb” 1888 (Frâncu – G. Candrea, M. 98) ← butuc (cu substit. finalei); butucár1 s.m. (ironic) „silvicultor” 1912 (DA); butucár2 s.n. (S-E Trans.) „sfredel” 1907-1909 (Berescu, Gr. Olt., în DA); butucáș s.n. (dim.) 1886 (Sbiera, Pov. 322); butucănós adj. „gros, grosolan, necioplit (ca butucul)” 1780-1801 (Micu, D.), var. botocănós; butucél s.n. (dim.) 1885 (H II, 254); butucér s.n. (Buc.) „butucul în care se sprijină nicovala” 1910 (I. Cr. III, 227); butucí vb. (rar) „a băga în butuci” 1882 (Ispirescu O. I, 34); butucínă s.f. (rar, Munt., Dobr.) „rădăcina viței-de-vie” 1966-1973 (NALR – M. D. h.406); butucós adj. „gros, grosolan, necioplit (ca butucul)” 1780-1801 (Micu, D.); butușínă s.f. „(Mold., Olt.) buturugă; (Olt.) butuc sau butaș de viță-de-vie; (Gorj) suport de lemn pe care e înfiptă nicovala; (Argeș) vas de lemn făcut dintr-un trunchi găunos” 1893 (Șez. II, 221); îmbutucí vb. (rar) „a pune în butuci” 1862 (Pontbriant, D).

Cf. bútură.