CÉGĂ1 s.f. „pește de apă dulce cu botul lung și ascuțit, având o serie de discuri osoase pe spate și pe laturi, Acipenser ruthenus – sterlet” 1526 (antrop. Cega), var. cígă2, ciúgă, (Mold., Ban.) căciúgă, ceciúgă, checígă, ciciúgă.

Cuvânt existent în toate limbile învecinate (scr. čiga, kečiga, kečika, magh. köcsög(e), kecsege, bg. čiga, ucr. čečuha, čyha, pol. czeczuga), cu etimon incert (DA, CDER 1639), posibil magh. (Skok, ERHSJ, II, 72, ESUM); forma veche era probabil trisilabică, formele bisilabice apărând prin trunchiere sau disimilare totală în radicalul cu două africate prepalatale; un etimon slav (considerat posibil de EWU) e infirmat de formele trisilabice în ke-, deoarece secvența velară + e, i nu apare – cu excepția împrumuturilor din greacă sau latină – în cuvintele vechi slave, unde vechile velare urmate de vocale palatale s-au palatalizat º. Var. cigă2, probabil < scr. čiga, bg. čiga, ucr. čyga. Var. checigă, probabil < scr. kečiga. Variantele cu -u-, posibil infl. de ciucă3 „știucă”.

Fam.: cegár s.m. „pescar de cegă” 1909; cegárniță s.f. „setcă de prins cegă” 1909; cigulíță s.f. (dim.) 1868 ← cigă2 (= cegă).