CICĂLÍ [ar. cicălíre „a flecări”] vb. „a bate la cap pe cineva – tracasser à quelqu’un” 1691-1697, var. cecălí, cigălí1.

Et. nes., probabil derivat de la o bază onomatopeică (TDRG posibil, Al. Graur, BL 4, 1936, 91, CDER 1880) cu sensul „ciocăni” (cf. cioc2, ciocăni, ciocni), cf. și scr. čakaljati „a flecări” < čakati „a lovi cu ciocul” (SDLR, care însă consideră că e vorba de un împrumut din scr.), sau ← *cicări ← *cicară (> cicoare2) < lat. pop. cicāla (= cicāda) „greiere” S. Pușcariu, DR, 5, 1927-1928, 901, Rev. fil. 1/3, 1928, 269-271, DA, cf., eventual, cicări „a sări în sus de bucurie” (care însă ar putea proveni și din cicăric = cicric) // Rom. cicală (CADE) < lat. cicad(u)la < cicāda, cf. it. cicala „greiere; om flecar” LM, CDED I 54 (dar *cicalla ar fi dat cicauă, iar româna are cicoare < *cicară < lat. cicāla); ← cihăi (= cehăi) „a lătra; a stărui, a sili” N. Drăganu, DR 6, 1929-1930, 270-271.

Fam.: cíca interj. prin care se imită un om cicălitor 1871; cicálă s.f., s.m. „persoană cicălitoare” 1691-1697 ← cicăli (der. regresiv) DA, CDER 1880 // < it. cicala „greiere; om flecar” SDLR; cf. it. cicala CADE, TDRG; lat. cicada „greiere” LM, CDED I 54; cicăí vb. „a cicăli” ← cicăli (cu substit. sufixului) sau direct de la aceeași bază onomatopeică; cicăleálă s.f. (abstr.) 1847; cicălitór adj. „care cicălește” 1691-1697; cicălitúră s.f. (abstr.) 1691-1697; cicălós adj. „cicălitor” 1889; cicătăí vb. (Trans.) „a cicăli” 1886 ← cicăli (cu substit. sufixului) sau direct de la aceeași bază onomatopeică.